Consultanta Publicitate

VoxPublica: Incompetența și prostia își dau mâna: Boc, Șeitan și Bogdan Hossu. Bonus: drepturile de autor În presă

Ideea impozitării suplimentare a drepturilor de autor a fost lansată la începutul anului de Șeitan și Boc. Ea a fost readusă în discuție de liderul sindical Bogdan Hossu.

“Punctul nostru de vedere este că impozitarea ar trebui să fie de maxim 16% pe salariile de până la 3.000 de lei, 25% pentru cele cuprinse între 3.000 şi 10.000 de lei şi între 38-40%, pentru veniturile ce depăşesc 10.000 de lei”, a precizat pentru Realitatea.net, liderul Cartel Alfa, Bogdan Hossu.
“La ora actuală, drepturile de autor nu sunt aplicate cum trebuie. S-a ajuns în situaţia în care şi şoferii sunt plătiţi pe drepturi de autor. Trebuie să nu mai existe un subterfugiu, ci o definiţie super clară a ceea ce înseamnă drepturile de autor, ca să nu mai existe scăpări care prejudiciază sistemul de colectare”, a declarat Bogdan Hossu.

Din start, sindicalistul Bogdan Hossu comite o gravă eroare, confundând veniturile provenite din drepturi de autor cu veniturile salariale, deși esența contractului de drepturi de autor este fundamental diferită de cea a contractului de muncă.
Din această diferență rezultă și a doua mare eroare. Veniturile din drepturile de autor nu sunt constante. Un regizor sau scenarist poate să obțină niște sume consistente la finalul a doi ani de muncă. Un scriitor poate lucra un an sau doi la o carte. Sau poate scrie două cărți într-un an. Veniturile obținute ar trebui să-i fie suficiente și pentru perioada următoare de creație. Care poate fi mai lungă sau mai scurtă. Și atunci cum să impozitezi diferențiat? Aplici impozitarea pe lunile în care a obținut veniturile (și ajungi la 38-40%) sau pe cele în care nu are venituri. Cine poate estima cât durează la modul real cât durează perioada de documentare, lucru, creație a unui text publicistic, a unui tablou, a unui roman ori a unui film?
În fine, a treia greșeală, provine din incompetență. Din incompetența (și indolența) organelor fiscale care nu aplică legea și permit mascarea unor contracte de muncă sub forma contractelor drepturilor de autor.

Pentru a beneficia de impozitarea mai mică a drepturilor de autor, față de cea plătită pe cărțile de muncă, mulți angajatori folosesc acest tip de contracte. Practic, contractele de muncă sunt ascunse sub forma unor contracte de drepturi de autor. Obligativitatea plății CAS pentru drepturile de autor ar fi, astfel, o măsură anti-evazionistă. De fapt, este doar o dovadă a incompetenței Guvernului și a instituțiilor subordonate, care nu sunt în stare să stopeze și să să sancționeze evaziunea din domeniu. Și atunci lovesc la grămadă: atât în cei care încalcă legea, cât și în creatorii propriu-ziși, care devin ”victime colaterale”.

Cei care obțin venituri exclusiv din drepturi de autor au posibilitatea să plătească, dacă vor, CAS. Dacă nu o fac, suportă riscurile aferente. Este o prostie însă argumentul că ar fi vorba de o impozitare diferențiată, neuniformă ori discriminatorie a veniturilor obținute în urma unui contract de drepturi de autor în comparație ce cele rezultate în urma unui contract de muncă. Esența celor două tipuri de contracte este fundamental diferită. Dacă s-ar accepta un asemenea argument (cel al impozitării uniforme a veniturilor) ar însemna că ar trebui să se plătească CAS și pentru veniturile obținute din chirii, pentru dividende ori câștigurile de la bursă. Ceea ce, evident, este o aberație.

Uite ce spunea, în ianuarie, și Mihai Șeitan, ministrul Muncii, pentru a argumenta o asemenea măsură. “Este vorba despre drepturile exclusive de autor, nu este vorba şi de cei care au contracte de muncă, de creatorii care fac cărţi sau spectacole. Este vorba despre cei care sunt plătiţi exclusiv pe drepturi de autor sau convenţii civile”.

Așadar, conform lui Șeitan, dacă un scriitor, un regizor, un artist plastic ori un cercetător ar avea și un contract de muncă totul ar fi în regulă. Domnule Șeitan, domnule Boc, domnule Bogdan Hossu, creația intelectuală nu este o activitate de timp liber! Iar o carte, un film, un tablou sau un studiu științific nu se produc în fabrică! Toate acestea presupun ani de școală și o perfecționare continuă, care nu se poate face ”după progamul de lucru”. Această perfecționare continuă face parte din ”programul de lucru”!

Mai mult, ideea că cineva scrie o carte sau pictează un tablou ”la patron” vine în contradicție flagrantă cu ideea de creație liberă. Ar fi hilar să-i vedem pe investitorii în cultură alcătuind business-planuri de genul: în primul semestru al lui 2010, poeții Ion Mureșan sau Mircea Cărtărescu vor produce trei volume de poezii, pictorul Ioan Sbîrciu patru tablouri, iar psihologul Daniel David și sociologul Vasile Dâncu câte două studii științifice (exemplele sunt strict aleatorii).
Ideea asimilării contractelor de drepturi de autor contractelor de muncă nu este, așadar, doar ilegală, ci și o mostră de incompetență, prostie și cinism etalate de guvernanți și sindicaliști deopotrivă.

Bonus: Drepturile de autor în mass-media

Pentru că problema legată de drepturile de autor are aplicație și în presă, am mai scris un text în ianuarie, pe care îl reiau cu această ocazie.
Dezbaterea a pornit de la o premisă greșită, de tip sindicalist, conform căreia contractul de drepturi de autor ar reprezenta o modalitate prin care angajatorul (patronul) eludează legea, plătind mai puține impozite. Ideea e de două ori falsă: 1. pentru că face referire la punctul de vedere al angajatorului (patronului), nu al jurnalistului; 2. pentru că pornește de la confuzia existentă între veniturile rezultate din contractele de drepturi de autor și contractele de muncă (a căror esență juridică este fundamental diferită).
Mentalitatea de tip sindicalist este și cea care a generat, de altfel, concluzia că un jurnalist este un ”angajat”.

1. Cartea de muncă – subordonare

Un jurnalist care practică această profesie cu vocație și cu pasiune știe că scrie pentru cititori, nu pentru patron. Firma, instituția, patronul sunt cei care intermediază și monetizează munca lui, obținând propriile lor beneficii (materiale sau de altă natură). Atenție însă, între un jurnalist care lucrează ”pe drepturi de autor” și angajator NU există relații de subordonare. Ierarhia în acest caz este doar una formală, care permite funcționarea sistemului, nu una legală. Un contract de drepturi de autor este un contract pe orizontală, în care părțile se află pe poziții de egalitate (doar o negociere proastă putând să schimbe acest lucru) – jurnalistul predă articolul/materialul, firma îl cumpără și îl transformă în venituri.
Ierarhia și, implicit, subordonarea apar doar în momentul semnării unui contract de muncă. Contractul de muncă este un contract pe verticală. De aici și legitimitatea sancțiunilor pentru nerespectarea sarcinilor ”de serviciu”. De aceea mi se pare cel puțin straniu să fii liber, să ai privilegiul de a face doar ceea ce îți place și este în acord cu convingerile tale și tu să îți dorești să devii ”angajat” cu carte de muncă, cu toate subordonările care rezultă din acest lucru!

2. Cartea de muncă în presă – plafonare

În domeniul presei, contractele de muncă pentru jurnaliști sunt surse de plafonare și ineficiență. Am avut ocazia să constat pe viu, de nenumărate ori, transformările pe care le suferă un jurnalist din momentul în care își schimbă statutul de la ”plata cu bucata” la ”angajat cu carte de muncă”. Entuziasmul, creativititatea, ideile inedite, energia se diluează brusc și sunt înlocuite de știri și materiale ”la normă” – declarații de presă, comunicate, conferințe de presă etc. Jurnalistul nu mai lucrează pentru calitatea semnăturii proprii (în unele cazuri nici nu-l mai interesează dacă materialele lui sunt semnate sau nu), ci pentru justificarea cărții de muncă.

Așa s-a dezvoltat mentalitatea ”umplerii” ziarului, a grupajului de știri ori a paginii de internet, mentalitate conform căreia, indiferent de calitatea produsului jurnalistului există cineva (patronul) care, la final de lună, plătește acest produs. Nu înțeleg de ce sunt unii care încă se mai miră că jurnaliștii nu mai scriu demult pentru public. E simplu: pentru că marfa lor nu mai este adresată publicului, ci patronului, cu care au încheiat un contract de muncă sau un contract de drepturi de autor, dar pe care ei (jurnaliștii) îl asimilează tot cu un contract de muncă. Patronul este un cumpărător sigur, care plătește en-gros, fără să fie prea atent la detalii. Publicul (cititorul) e un cumpărător ciufut, care alege de pe taraba ta doar ceea ce-i place (dacă îi place), lăsând deoparte marfa proastă, stricată ori perimată.

3. Cartea de muncă – mai puține venituri

Ideea conform căreia dintr-un contract de drepturi de autor se câștigă mai puțin decât dintr-un contract de muncă este, din nou, falsă. Am debutat în presă în primăvara lui 1993. În cei aproape 17 ani (calendaristici) am lucrat pentru diferite ziare locale sau naționale. În paralel, timp de 12 ani am lucrat și în radio, la Radio Cluj. Așadar, cumulat pe toate instituțiile, ar veni aproximativ 29 de ani. Din tot acest timp, în cartea de muncă am ”vechime” de ceva mai mult de… 6 (șase) ani. Din acești șase ani, un an figurează ca jurist-consult (pentru că mă ocupam și de acest aspect la unul dintre ziare) și trei ani reprezintă perioada în care fost am redactor-șef la ”Clujeanul”, funcție care presupune multe atribuții administrative, diferite de munca propriu-zisă de jurnalist.

Cu toate acestea, de fiecare dată, având posibilitatea, oferită de contractul de drepturi de autor, să colaborez cu mai multe instituții, veniturile au fost, în mod constant, peste media celor ale colegilor mei cu carte de muncă. A fost chiar o situație, spre sfârșitul anilor 90, în care, fiind plătit ”la bucată”, aveam venituri nete de trei ori mai mari decât ale colegilor reporteri de la ziar și de două ori mai mari decât cele ale redactorului șef. Asta fără veniturile pe care le aveam de la radio. Când reprezentanții patronatului au încercat să mai taie din aceste venituri, aducând în discuție salariile colegilor, le-am replicat scurt: ”să le fie de bine, ei au carte de muncă”. Și le-am pus în vedere că dacă vor să-mi ”taie” din venituri, alternativele sunt evidente: fie o să scriu mai puțin, fie o să-mi caut un alt ziar cu care să colaborez. Au renunțat.

4. Și, totuși, de ce carte de muncă?

Așadar, sumarizând, nu-i înțeleg pe jurnaliștii care vor să renunțe la contractele de drepturi de autor în detrimentul unui contract de muncă. La început am crezut și eu în mirajul ”siguranței” oferite de cartea de muncă. M-am lecuit în momentul în care am înțeles ce pierd: libertatea de a-mi alege subiectele, de a-mi face propriul program (îmi cer scuze pe această cale unora dintre foștii mei șefi pe care i-am exasperat, dar care nu prea aveau ce-mi face în lipsa unui contract de muncă – ori îmi acceptau toanele, ori renunțau la colaborarea cu mine), lipsa unor relații de subordonare și, nu în ultimul rând, posibilitatea de a colabora (la modul corect) cu mai multe instituții media în același timp. Implicit de a avea și beneficii materiale mai mari.

Dar, până la urmă, și această neînțelegere are o explicație. După cum spuneam, există două categorii de jurnaliști: cei care își exercită profesiunea cu dedicație (acceptându-i caracterul ei vocațional/liberal, cu tot ce decurge din asta), respectiv cei care o consideră (doar) o meserie aducătoare de venit, cu program fix și produse executate ”la normă”. Și, cum există și libertatea de opțiune, fiecare poate alege categoria din care dorește să facă parte.